Suntem singuri de când ne naştem, de-a lungul întregii vieţi şi atunci când murim. Suntem singuri în fiecare zâmbet, în fiecare lacrimă şi în fiecare uitare. Suntem singuri atunci când luăm decizii, când deschidem ochii dimineaţa, când fugim de noi şi când ne ascultăm gândurile. Dacă suntem norocoşi, avem câţiva prieteni pe care îi putem suna atunci când singurătatea devine prea apăsătoare.
Şi atunci de ce doare atât de tare? De ce lucrurile banale pe care le fac zi de zi şi care nu le-am făcut niciodată cu tine îmi aduc lacrimi în ochi? De ce singurătatea mea îmi aduce acum aminte de tine?
Ai fost doar un vis ce s-a repetat câteva nopţi.... Nu-mi aduc aminte să doară atât un vis. Chiar şi gustul cafelei îmi aminteşte de tine... Conversaţiile banale despre vreme, filmul de aseară şi ultimele bârfe, toate lasă în mine durerea de a mă fi schimbat şi de a căuta o alinare în alte cuvinte... Să-şi creeze alte înţelesuri. Dar toate îmi fac rău şi îmi aduc aminte de tine. N-au legătura, ştiu. Şi nici nu vor avea. Poate că asta doare cel mai tare. Amintirea ta este în întuneric. Lacrimile o aduc în ceaţă la suprafaţă. Şi nu încetează să curgă.
Alerg către ceva necunoscut, doar cu speranţa că voi uita. Că scrijeliturile din inimă se vor vindeca. Nimic nu contează decât sufletul acum. Şi el doare. Şi plânge. Şi fuge încă o dată de nepăsarea din tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu