Only numb.

     Suntem singuri de când ne naştem, de-a lungul întregii vieţi şi atunci când murim. Suntem singuri în fiecare zâmbet, în fiecare lacrimă şi în fiecare uitare. Suntem singuri atunci când luăm decizii, când deschidem ochii dimineaţa, când fugim de noi şi când ne ascultăm gândurile. Dacă suntem norocoşi, avem câţiva prieteni pe care îi putem suna atunci când singurătatea devine prea apăsătoare.

     Şi atunci de ce doare atât de tare? De ce lucrurile banale pe care le fac zi de zi şi care nu le-am făcut niciodată cu tine îmi aduc lacrimi în ochi? De ce singurătatea mea îmi aduce acum aminte de tine?

     Ai fost doar un vis ce s-a repetat câteva nopţi.... Nu-mi aduc aminte să doară atât un vis. Chiar şi gustul cafelei îmi aminteşte de tine... Conversaţiile banale despre vreme, filmul de aseară şi ultimele bârfe, toate lasă în mine durerea de a mă fi schimbat şi de a căuta o alinare în alte cuvinte... Să-şi creeze alte înţelesuri. Dar toate îmi fac rău şi îmi aduc aminte de tine. N-au legătura, ştiu. Şi nici nu vor avea. Poate că asta doare cel mai tare. Amintirea ta este în întuneric. Lacrimile o aduc în ceaţă la suprafaţă. Şi nu încetează să curgă.

    Alerg către ceva necunoscut, doar cu speranţa că voi uita. Că scrijeliturile din inimă se vor vindeca. Nimic nu contează decât sufletul acum. Şi el doare. Şi plânge. Şi fuge încă o dată de nepăsarea din tine.

Fly abandonedly into the sun...

     Nu am răbdare să te văd cum te îndepărtezi din nou. Scena se repetă cu o constanţă înnebunitoare, iar eu o văd desfăşurându-se cu încetinitorul... ochii goi de expresie, ştii că trebuie să pleci şi eşti conştient de durerea lăsată în urmă. Parcă ai vrea să nu fie acolo, dar nu te poţi opri să o provoci. Te intorci atunci când simţi nevoia să fugi de lume şi să te retragi într-un loc unde, pentru tine, nu există durere, lacrimi, şi pleci atunci când realitatea intervine dur între visul creat pentru noi.

    Noi suntem reali doar în momentele tale de poveste... nu ştim când sau dacă vor mai apărea. De asta clipele noastre par desprinse din basme, cu replici perfecte şi emoţii ireale.

     Şi pleci. Şi laşi în urma ta tot ceea ce te face să fugi către mine... durere şi lacrimi. Trebuie să plec. Să mă desprind. Să te desprind de pe inima mea.

     Spread your wings and fly, my butterfly... I can't pretend these tears aren't overflowing steadily, I can't prevent this hurt from almost overtaking me, But I will stand and say goodbye, For you'll never be mine until you know the way it feels to fly...

Stay... just stay.

     Închid ochii şi nu mai spun nimic. Îţi simt mâna aproape de a mea.

     "Nu fugi..."

     E noapte şi am lăsat tot ce s-a întâmplat la lumina zilei în spate... Nu fug. Nici măcar nu încerc să păşesc înainte, ci doar să rămân, să mă delectez cu apropierea ta atât cât este reală. Nu ştiu cum faci de fiecare dată, ca atunci când eşti lângă mine, să anulezi doar prin prezenţă toate durerile provocate tot de tine... Nici nu trebuie să rosteşti cuvinte, atingerea ta e suficientă. Sunt incapabilă să fug sau să mă mişc. Sunt ţintuită locului de bataia inimii mele.

     Nu cred că e iubire. E doar imaginea pe care ţi-am creat-o de-a lungul atâtor ani... Nu eşti tu, este doar idealul creat de mine. Am proiectat asupra ta nevoia mea de iubire. Te-am visat de atâtea ori, încât nu ştiu dacă vorbele din amintirile mele sunt ale tale sau doar mi le-am imaginat. Zbuciumul ăsta din mine nu mă lasă să înţeleg ce e real...

     Îţi simt căldura buzelor pe obrajii mei... cei pe care, nu cu mult timp în urmă, curgeau lacrimile şuvoaie. Nu vreau să îmi spui nimic. Nici măcar cuvintele de împăcare nu sunt reale. Le-am lăsat în urmă. Ştiu că nimic din ce e acum nu e real şi totuşi mă las pradă din nou cuvintelor tale. Raţiunea îmi spune că tot ce spui este lipsit de adevăr, dar imaginea ta cu ochii mari şi limpezi şi buzele care rostesc "te vreau lângă mine din nou" mă fac să revin de fiecare dată... Singura dată când pot spune nu este atunci când nu eşti aici. Dar până atunci, rămâi...

Shadows of the holiday

     Îmi beau cafeaua şi privesc pe fereastră graba oamenilor de dimineaţă. Mă văd printre ei în curând, când va fi timpul să revin. Voi avea aceeaşi atitudine ca voi şi voi păşi netulburată pe acelaşi drum in fiecare dimineaţă. Dar azi nu. Astăzi nu vreau să mă constrâng... Nu vreau nici să alerg, nici să umblu în vârful degetelor. Nu mă grăbesc să ajung nicăieri.

     Îmi înmoi buzele în ceaşcă şi revăd fragmente din timpul furat pentru noi... De fiecare dată diferit, într-un alt cadru, o altă scenă. Doar personajele rămân aceleaşi. Noi doi. Tu şi eu. Eu şi tu. Revăd drumul, revăd marea... Refac în mintea mea timpul nostru, de la început. Te simt aproape iarăşi, deşi nu eşti aici.

     Îmi umplu iarăşi ceaşca de cafea şi privesc către trecut cu dragoste. Ai lăsat urme adânci fără să ştii, dar de data asta ştiu că e bine. Fiecare emoţie trăită se întoarce mai intens de fiecare dată când închid ochii şi retrăiesc clipele noastre ca într-un film. Ştiu că te vei întoarce. O simt.