Mă întorc în timp de fiecare dată când am nevoie să mai simt cum eram atunci. Când eram copii şi simţeam ca lumea e a noastră. Când fugeam de noi înşine doar ca să ne regăsim. Când credeam că glasul tău poate să mă schimbe sau să mă topească. Când era de ajuns un singur cuvânt de-al tău. Unul pentru sute ale mele. Zile întregi de aşteptare pentru clipe minuscule trăite intens. Când ochii îmi sclipeau de bucuria de a fi cu tine. Când zâmbeam fără motiv. Când trăiam în lumea noastră. Când nimic altceva nu conta.
Şi apoi zilele de tristeţe. De resemnare. Golul lăsat în copila de atunci. Gândul că poate ar fi trebuit mai mult de la mine, mai multă dragoste, mai multă atenţie, mai mult timp. Gândul că poate o zi în plus ar fi schimbat ceva. Gândul că trebuie să adun rămăşiţele sufletului meu şi să continui. Să mă târăsc până învăţ din nou să merg. Să îmi încredinţez gândurile doar mie. Să mă învăţ cu o singurătate apăsătoare. Să îmi promit că nu se va mai întâmpla.
A trecut. A fost o lecţie bună de învăţat. Toate femeile o învaţă mai devreme sau mai târziu. Dar oare câţi bărbaţi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu