Mă uit peste mări şi ţări, mă uit la tot ce mă înconjoară, mă uit la tine, privesc în urmă... Stau faţă în faţă cu un adevăr greu de acceptat. A fost o iluzie, transformată în realitate de sentimente. Am acoperit poate un cuvânt de-al tău cu zece de-ale mele, iar fiorii, provocaţi de cuvintele tale banale (sau de banalitatea din ele?) au fost de mii de ori mai mulţi... Le-am uitat numărul. Nici nu mai vreau să îi ştiu.
Nu ştiu cum de eu, care privesc lumea în ochi şi nu mă tem de realitate, am găsit puterea să mă acopăr în iluzii... până la durere. Acum încerc să învăţ cu paşi mici cum să zbor din nou.
Dacă m-aş fi oprit o clipă, dacă aş fi avut curajul să citesc în cuvintele tale doar ceea ce erau, nu aş fi învăţat poate dezamăgirea deziluziei. Sau poate că ar fi avut alţii grijă să mă înveţe. Nu pot să citesc într-un trecut apropiat şi nici să îmi imaginez scenarii de cum ar fi fost dacă... Sunt acum, aici şi trebuie să privesc către mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu