What if?

     Nu am ştiut niciodată ce simţi cu adevărat. Nu ştiu nici acum dacă am rămas în amintirea ta, deşi a trecut destul de mult timp. Destul încât să te pot vedea fără să tresar şi fără să mă aştepte o noapte fără somn. Nu te grăbi să-mi spui că nu pot conştientiza ce simt ceilalţi... Sentimentele sunt atât de puternice câteodată, încât chiar dacă nu vrei şi tot conştientizezi ce simte cel de lângă tine. Cu tine... cu tine a fost întotdeauna altfel. Şi pot spune asta acum, când speranţa că vom avea vreodată şansa noastră a pierit demult...

     Am avut momente când tensiunea dintre noi era atât de vie, încât te simţeam tremurând lângă mine căutându-mi pielea caldă şi atingerile tandre... căutând încă o noapte de evadare, încă o clipă de uitare şi încă una. Şi apoi momentele de gelozie sau clipele când nu vroiai să striveşti ce am trăit, când nici măcar ochii tăi nu mai puteau ascunde ce simţi... Atât de multe clipe trăite la maximă intensitate, atât de multe planuri cu noi departe de lume, atât de puţine lucruri de care am fi avut nevoie... Poate că au fost iluzii, dar au fost iluzii atât de reale... şi atât de trăite în doi. Oare au fost trăite numai de o singură parte? E posibil să creezi o lume de unul singur?

     Undeva, ţi-ai păstrat misterul, dar ai lăsat tot timpul o portiţă pe care să poţi fugi de prezent. Şi aşa iubirea noastră s-a stins şi a rămas doar cenuşă acolo unde cândva, respiram împreună. Mă întreb: dacă ne-am revedea, am retrăi tot? Am avea curajul de a iubi din nou şi de a crea din nou iluzii?

Feeling trapped.

     Alergând în lumea asta veche, tot ce mi-am dorit a fost o lume nouă. Un alt început. Am luptat pentru asta. Am vrut să îmi demonstrez mie că pot. Am vrut să mă rup de un trecut care m-a rănit, m-a făcut de gheaţă... Am avut clipe de nemişcare, clipe în care numai amintirile şi o speranţă absurdă trăiau în mine. Am trăit dimineţi reci, cu tine lângă mine şi dimineţi mai reci fără nimeni să mă simtă.

     Am trecut peste sentimente care credeam că sunt cimentate în mine pentru totdeauna. Şi au plecat cu ele, luând durerea şi lăsând în mine doar experienţa clipelor trăite. Şi totuşi nu pot întrezări un început nou. O nouă etapă. Te-am lăsat în urmă, dar nu pot trăi în prezent şi nici visa în viitor. Sunt blocată între trecutul nostru şi dorinţele viitorului meu. Sunt prizoniera multelor planuri visate în nopţi albe.

    It's too low to get under, to high to get over... I'm stuck in the middle.

The present forgets the past

     Nu vreau să intrăm într-o luptă încrâncenată, cu replici acide ori de câte ori ne vedem. Nu vreau să aruncăm răutăţi peste trecutul nostru, chiar dacă el ne-a adus şi durere. Nu mâzgăli trecutul nostru comun cu impresia că aşa vei merge mai departe. A fost doar o etapă, peste care vei trece de o mie de ori şi care poate nu ţi-a adus nimic, nu te-a învăţat nimic, nu te-a schimbat cu nimic.O vei lăsa într-un sertar prăfuit alături de alte rămăşite de amintiri pe care nu le vei scoate nici la o cană de vin fiert cu prietenii. Nu se merită a fi discutate sau amintite. 

     Dar nu ştirbi emoţia celor care şi-au găsit răsuflarea din nou în ele. Amintiri pe care tu vrei să le uiţi acum au fost trăite de amândoi. Şi acum sunt doar puncte de vedere diferite.

     Te lupţi pentru un prezent banal şi renegi trecutul.

Childish thinking is not useful.

     Naivitatea se desprinde greu din sufletul meu. Naivitatea oferă iluzia că oamenii pe care îi tratezi cu zâmbete, îţi vor oferi la rândul lor zâmbete. Că atunci când se va ivi ocazia, îţi vor returna acelaşi zâmbet şi acelaşi tratament pe care l-ai oferit la rândul tău. Dulce iluzie ce este alungată în fiecare zi.

     Cu gânduri alergând năvală şi cu inima zgâriată, la o cafenea într-un oraş pe care îl ştii prea bine, realizezi că naivitatea trebuie să plece. A fost de real ajutor până acum, dar orice legătură cu acestă periculoasă naivitate e timpul să fie tăiată.

     After all, it is true what they are saying: I was not born like this, people like you made me this way. Rătăcită printre oameni, nu am mai scris, încercând să desprind naivitatea de mine. E nevoie de un alt început.

Alive and well.

     Din trecut, am păstrat doar câteva amintiri cu mine... Doar vocea ta caldă, atunci când vroiai să revii, privirea de la final. Puţinele clipe în care am fost doi.

     Am plecat departe, am sters numere de telefon, am încercat să uit. Am tăiat legături cu cei care încercau să-mi aline durerea mută. O vedeau în ochii mei plânşi, în tristeţea privirii unei copile care încerca să se ridice. A fost un timp în care spectacolul jucat pentru ei era deprimant şi pentru mine. Şi atunci, am plecat. Am lăsat totul şi am plecat într-o singurătate liniştitoare. Am lăsat durerea să crească până la paroxism. Am derulat povestea noastră de mii de ori, croindu-mi un drum spre lumină din cuvintele tale de adio. Te-am văzut prin fumul de ţigară în nepăsarea obişnuită şi n-am mai încercat să mă ascund de realitate.

      M-am regăsit într-o ceaşcă de cafea fierbinte şi tare, care îmi spunea că nimic din ce a fost nu contează. O dimineaţă leneşă în care corpul meu nu a mai tânjit după atingerea ta şi cafeaua tare, baută în singurătate, a fost cea care mi-a readus zâmbetul. Sunt tot eu, nu mi-ai furat vise, nu mi-ai ciuntit sufletul. E tot întreg, doar câteva crăpături pe la colţuri... Acum aproape că nu se mai văd. 

     Mi-ai luat doar naivitatea cu care credeam în tine.

     Şi acum? Acum... eliberarea din ghearele durerii mi-a adus libertate.

For now, just words...

     Mă uit peste mări şi ţări, mă uit la tot ce mă înconjoară, mă uit la tine, privesc în urmă... Stau faţă în faţă cu un adevăr greu de acceptat. A fost o iluzie, transformată în realitate de sentimente. Am acoperit poate un cuvânt de-al tău cu zece de-ale mele, iar fiorii, provocaţi de cuvintele tale banale (sau de banalitatea din ele?) au fost de mii de ori mai mulţi... Le-am uitat numărul. Nici nu mai vreau să îi ştiu.

     Nu ştiu cum de eu, care privesc lumea în ochi şi nu mă tem de realitate, am găsit puterea să mă acopăr în iluzii... până la durere. Acum încerc să învăţ cu paşi mici cum să zbor din nou.

     Dacă m-aş fi oprit o clipă, dacă aş fi avut curajul să citesc în cuvintele tale doar ceea ce erau, nu aş fi învăţat poate dezamăgirea deziluziei. Sau poate că ar fi avut alţii grijă să mă înveţe. Nu pot să citesc într-un trecut apropiat şi nici să îmi imaginez scenarii de cum ar fi fost dacă... Sunt acum, aici şi trebuie să privesc către mine.

Today's meeting...

Only numb.

     Suntem singuri de când ne naştem, de-a lungul întregii vieţi şi atunci când murim. Suntem singuri în fiecare zâmbet, în fiecare lacrimă şi în fiecare uitare. Suntem singuri atunci când luăm decizii, când deschidem ochii dimineaţa, când fugim de noi şi când ne ascultăm gândurile. Dacă suntem norocoşi, avem câţiva prieteni pe care îi putem suna atunci când singurătatea devine prea apăsătoare.

     Şi atunci de ce doare atât de tare? De ce lucrurile banale pe care le fac zi de zi şi care nu le-am făcut niciodată cu tine îmi aduc lacrimi în ochi? De ce singurătatea mea îmi aduce acum aminte de tine?

     Ai fost doar un vis ce s-a repetat câteva nopţi.... Nu-mi aduc aminte să doară atât un vis. Chiar şi gustul cafelei îmi aminteşte de tine... Conversaţiile banale despre vreme, filmul de aseară şi ultimele bârfe, toate lasă în mine durerea de a mă fi schimbat şi de a căuta o alinare în alte cuvinte... Să-şi creeze alte înţelesuri. Dar toate îmi fac rău şi îmi aduc aminte de tine. N-au legătura, ştiu. Şi nici nu vor avea. Poate că asta doare cel mai tare. Amintirea ta este în întuneric. Lacrimile o aduc în ceaţă la suprafaţă. Şi nu încetează să curgă.

    Alerg către ceva necunoscut, doar cu speranţa că voi uita. Că scrijeliturile din inimă se vor vindeca. Nimic nu contează decât sufletul acum. Şi el doare. Şi plânge. Şi fuge încă o dată de nepăsarea din tine.

Fly abandonedly into the sun...

     Nu am răbdare să te văd cum te îndepărtezi din nou. Scena se repetă cu o constanţă înnebunitoare, iar eu o văd desfăşurându-se cu încetinitorul... ochii goi de expresie, ştii că trebuie să pleci şi eşti conştient de durerea lăsată în urmă. Parcă ai vrea să nu fie acolo, dar nu te poţi opri să o provoci. Te intorci atunci când simţi nevoia să fugi de lume şi să te retragi într-un loc unde, pentru tine, nu există durere, lacrimi, şi pleci atunci când realitatea intervine dur între visul creat pentru noi.

    Noi suntem reali doar în momentele tale de poveste... nu ştim când sau dacă vor mai apărea. De asta clipele noastre par desprinse din basme, cu replici perfecte şi emoţii ireale.

     Şi pleci. Şi laşi în urma ta tot ceea ce te face să fugi către mine... durere şi lacrimi. Trebuie să plec. Să mă desprind. Să te desprind de pe inima mea.

     Spread your wings and fly, my butterfly... I can't pretend these tears aren't overflowing steadily, I can't prevent this hurt from almost overtaking me, But I will stand and say goodbye, For you'll never be mine until you know the way it feels to fly...

Stay... just stay.

     Închid ochii şi nu mai spun nimic. Îţi simt mâna aproape de a mea.

     "Nu fugi..."

     E noapte şi am lăsat tot ce s-a întâmplat la lumina zilei în spate... Nu fug. Nici măcar nu încerc să păşesc înainte, ci doar să rămân, să mă delectez cu apropierea ta atât cât este reală. Nu ştiu cum faci de fiecare dată, ca atunci când eşti lângă mine, să anulezi doar prin prezenţă toate durerile provocate tot de tine... Nici nu trebuie să rosteşti cuvinte, atingerea ta e suficientă. Sunt incapabilă să fug sau să mă mişc. Sunt ţintuită locului de bataia inimii mele.

     Nu cred că e iubire. E doar imaginea pe care ţi-am creat-o de-a lungul atâtor ani... Nu eşti tu, este doar idealul creat de mine. Am proiectat asupra ta nevoia mea de iubire. Te-am visat de atâtea ori, încât nu ştiu dacă vorbele din amintirile mele sunt ale tale sau doar mi le-am imaginat. Zbuciumul ăsta din mine nu mă lasă să înţeleg ce e real...

     Îţi simt căldura buzelor pe obrajii mei... cei pe care, nu cu mult timp în urmă, curgeau lacrimile şuvoaie. Nu vreau să îmi spui nimic. Nici măcar cuvintele de împăcare nu sunt reale. Le-am lăsat în urmă. Ştiu că nimic din ce e acum nu e real şi totuşi mă las pradă din nou cuvintelor tale. Raţiunea îmi spune că tot ce spui este lipsit de adevăr, dar imaginea ta cu ochii mari şi limpezi şi buzele care rostesc "te vreau lângă mine din nou" mă fac să revin de fiecare dată... Singura dată când pot spune nu este atunci când nu eşti aici. Dar până atunci, rămâi...

Shadows of the holiday

     Îmi beau cafeaua şi privesc pe fereastră graba oamenilor de dimineaţă. Mă văd printre ei în curând, când va fi timpul să revin. Voi avea aceeaşi atitudine ca voi şi voi păşi netulburată pe acelaşi drum in fiecare dimineaţă. Dar azi nu. Astăzi nu vreau să mă constrâng... Nu vreau nici să alerg, nici să umblu în vârful degetelor. Nu mă grăbesc să ajung nicăieri.

     Îmi înmoi buzele în ceaşcă şi revăd fragmente din timpul furat pentru noi... De fiecare dată diferit, într-un alt cadru, o altă scenă. Doar personajele rămân aceleaşi. Noi doi. Tu şi eu. Eu şi tu. Revăd drumul, revăd marea... Refac în mintea mea timpul nostru, de la început. Te simt aproape iarăşi, deşi nu eşti aici.

     Îmi umplu iarăşi ceaşca de cafea şi privesc către trecut cu dragoste. Ai lăsat urme adânci fără să ştii, dar de data asta ştiu că e bine. Fiecare emoţie trăită se întoarce mai intens de fiecare dată când închid ochii şi retrăiesc clipele noastre ca într-un film. Ştiu că te vei întoarce. O simt.

The memory remains....

Nimic nu poate şterge unele amintiri, indiferent cât de tare mă chinui să le uit. Mi s-au impregnat în gânduri, în inima şi în piele. Am construit altele, dar se întorc cu o precizie care mă lasă o secundă fără respiraţie. Tu îţi mai aminteşti?

Love never fails

     Cu toţii căutăm dragoste. O căutăm în moduri diferite şi în locuri diferite. O căutăm prin cafenele, parcuri, plaje, terase sau cluburi. Real sau virtual. Conştient sau nu. Indiferent unde, ne petrecem ani căutând o pereche, pe cineva care să umple golul... Să formăm un tot, chiar dacă din două jumătăţi diferite. 

      Dorinţa de a iubi şi de a fi iubit devine supremă... făcându-ne să acceptăm doar iluzia iubirii. Să acceptăm o jumătate, acoperindu-ne viaţa doar în aparenţe şi iluzii. Dar în această iluzie nu ne pierdem pe noi? Şi de unde adunăm atunci frânturile din ceea ce am fost?

     Eu vreau iubire. Nu iluzie. Nu "o relaţie". Nu vreau singurătate în doi. Vreau o iubire care să mă consume, să îmi dea pasiunea de care am nevoie. Să nască în mine sentimente care nu ştiam că există. Să mă consume, să mă facă să uit de temeri. Să fie aer. Să fie viaţă. Să fie intensă. Să fie indispensabilă. Să îmi fie indispensabilă.

Give me one moment in time...

     Mă trezesc din somn şi am încă braţele tale în jurul meu... Mi-e cald, dar dorul învinge şi vin mai aproape de tine. Deschid ochii încet şi te privesc printre genele somnoroase... Dormi. Îţi privesc buzele şi le ating uşor. Le sărut şi le ating iarăşi. 

    Mă întind leneşă lângă tine şi doar mă bucur de linişte... Undeva, aproape, se aud valurile mării... Mă bucur de acum. De clipa pe care o avem. Este prezent. Este doar o scurtă pauză de la ritmul zilnic. Un respiro. O gură de dragoste într-un munte de indiferenţă zilnică. Mi-a fost dor, dar nu-i nimic... Aştept până când vei rămâne...

Counting down the days...

     Mai e puţin... puţin până mă reîntorc la tine. Puţin până când valurile îmi vor alinta pielea, până când soarele o va răsfăţa şi tu o vei iubi... Aştept să te văd zâmbind ca un copil şi toate grijile să dispară... Să fim liberi, să alergăm desculţi prin nisip şi să nu ne facem planuri mai departe de azi.

    Vreau să ne bem cafeaua fierbinte pe nisipul răcoros în zorii zilei şi să doar să ascultăm de mare şi de inimile noastre. Puţin, puţin de tot... Until then, I am just counting the days...

Thought of the day...

     Ce altceva înseamnă singurătatea, dacă nu absenţa cuiva?

We all live in the gutter, but some of us are looking at the stars...

Sursa foto

     Mă sufocă ideile preconcepute ale oamenilor şi incapacitatea lor de a se adapta la nou. Preferăm să facem lucruri pe care le ştim. Jucăm la sigur. Nu mai avem putere să ridicăm privirea din lucrurile cunoscute, să încercăm altceva, altcumva.

     Mă simt străină în lumea mea. Şi poate că asta e bine. Poate că sentimentul ăsta mă va ajuta să ies din cercul strâmt creat în jurul meu şi să spun "Punct şi de la capăt". Dacă ceea ce sunt nu mă mulţumeşte, trebuie sa fac în aşa fel încât să devin ceea ce îmi doresc. 

     Admir oamenii care încă mai au puterea de a se lupta pentru ceea ce vor, chiar dacă ei gândesc altfel, dacă ceea ce spun ei nu se încadrează în tipare. De fapt, de aici au plecat marile idei... De la cineva care nu se lasă convins de pesimismul şi încercările celorlalţi de a -l determina să renunţe.

     I am looking at the stars and I am aiming for them...

Cuvinte...

     Suntem cuvinte... Cuvinte pe care le-am auzit şi care ne-au marcat, cuvinte pe care vrem să le auzim, cuvinte după care tânjim, cuvinte pe care le evităm... Toate ne caracterizează. Ne-au modelat într-un fel. Ne-au schimbat. Ne-au făcut ceea ce suntem astăzi şi ceea ce vom deveni. Cuvintele şoptite, cuvintele aruncate în grabă, la nervi, cuvinte de dragoste, cuvinte fără înţeles... Şi atunci când cuvintele nu mai există, este sfârşitul.

     Mi-e dor de cuvintele tale. Mi-e dor sa existe cuvinte de împăcare.

Rămâi cu bine...

     "Ah! Ce iubire cumplită şi chinuitoare pentru acela care cere necontenit caritatea unei vorbe calde, ori a unei dezmierdări, pe are n-o primeşte niciodata! Inima mi-e goală ca şi stomacul unui cerşetor care a alergat multă vreme, cu mâna întinsă, după dumneata. I-ai aruncat lucruri frumoase, dar nu i-ai dat pâine.

     Pâine îmi trebuia. Dragoste. Plec oropsit şi sărac, lipsit de dragostea dumitale, ale cărei câteva fărâme m-ar fi salvat. Nu mai am nimic pe lume, nimic alta decât un gând crud înlănţuit de mine şi pe care trebuie să îl ucid!... Aceasta voi încerca să o fac!...

     Rămâi cu bine!... Iarta-mă, mulţumesc, iarta-mă!

     Şi în seara aceasta, te iubesc încă din tot sufletul! Rămâi cu bine!"

Gânduri de acum...

    Mi-e dor de o conversaţie care să îmi lase sufletul plin... Mi-e dor de o conversaţie care să nu fie despre banalul zilnic. Să îmi intre în suflet prin cuvintele tale simple, dar atât de potrivite şi atât de pline de înţeles. Să descoperim alte lucruri în noi, să ne cunoaştem ungherele ascunse ale sufletului crăpat puţin la colţuri... şi lipit de o altă dragoste. Semnul e tot acolo, dar parcă l-am uitat de când eşti tu...

Nothing new.

Ne-am pierdut şi nu ştim cum să ne regăsim. Ne aruncăm în vâltoarea schimbărilor pe care nu le înţelegem şi ne acoperim ignoranţa cu zâmbete false.

Where is the time?

   Ne grăbim în fiecare zi, indiferent de ceea ce facem. Ne grăbim să începem relaţii, ne grăbim să spunem cuvinte goale, ne grăbim să aruncăm cu noroi în oameni, ne grăbim să încheiem relaţii, ne grăbim să ajungem pe alte culmi, cu alţi oameni... Ne grăbim să ne trezim dimineaţa, fără să ne mai acordăm câteva minute pentru a savura primele clipe când ne zâmbim printre gene somnoroase... Ne grăbim să ajungem la birou, în unele cazuri numai pentru a ne grăbi să terminăm activităţile din ziua respectivă... Ne grăbim să ajungem seara acasă cu gândul că vom avea timp pentru noi, pentru tine, pentru romantism, pentru lucrurile nespuse de-a lungul zilei, pentru gesturi infime care schimba o relaţie... Ne grăbim spre lucruri pe care nu le ştim. Ne grăbim fără să mai apreciem nimic. Şi timpul trece şi nu îi pasă. Ne grăbim noi şi nu ne mai pasă. Tic tac, tic tac...

Here I stand alone with this weight upon my heart...

     Nicio decizie nu e uşor de luat. Întotdeauna sunt riscuri, indiferent de drumul pe care îl alegi. Dar merită oare să ne gândim mereu "cum ar fi fost dacă..."? 

    Deşi întotdeauna mi-a fost teamă de schimbare şi am preferat să nu ies din aria mea de confort, din lucrurile pe care le pot controla... am ajuns la concluzia că nu pot trăi o viaţă cu teama de schimbare. Nu vreau să îmi creez propria cuşcă din care să nu pot ieşi. Nu vreau ziduri ridicate din temeri stupide. 

    Vreau momente în care să simt că trăiesc cu adevărat, vreau să îmi pierd controlul şi să trăiesc ceea ce simt. Vreau să simt ceea ce trăiesc, vreau să nu ştiu ce mă aşteaptă dincolo de momentul prezent, vreau oameni imprevizibili, vreau spontaneitate, vreau să spun lucruri pe care nu le-am spus până acum şi vreau experienţe noi... Vreau să respirăm împreună, să descoperim lumea noastră împreună, departe de tot ce e cunoscut nouă acum, de tot ce facem în fiecare zi... Există o aşa schimbare? Ne schimbăm împreună? Vrei?

Your Illusions.

Mai multe aici.

Thought of the day...

Când eşti singur într-o lume de fericire, ce ajută?

Good or bad?

     Mă uit în jurul meu şi tot ceea ce văd este confuzie. Oameni confuzi care nu mai ştiu să discearnă răul de bine. Nici măcar în sufletul lor. Văd în fiecare zi oameni care renunţă la principii doar pentru a se încadra în scena pe care se joacă rolul lor sau pentru a se ridica în ochii lor. Pentru că singura măsura a lucrurilor este dată de bani. 

     Dacă ai bani, ai prieteni. Şi e trist. Vreau o lume care să conştientizeze că trebuie să redevenim buni.

Once in a while...

    Vreau o lume de basm, cu tine... Vreau clipe de fericire care să dureze o viaţă, vreau pajişti verzi, flori multicolore, fluturi, nopţi înstelate. Şi noi doi.

La mulţi ani, femeie!

        La mulţi ani, femeie! Iţi doresc să fii apreciată pentru ceea ce eşti în fiecare zi şi iubită pentru cine eşti tu! Zâmbeşte în fiecare zi, şi, mai ales, zâmbeşte astăzi!

I bruise easily...

Natasha Bedingfield - I Bruise Easily

Asculta mai multe audio diverse



 My skin is like a map, of where my heart has been
And I can't hide the marks, but it's not a negative thing
So I let down my guard, drop my defenses, down by my clothes
I'm learning to fall, with no safety net, to cushion the blow

I bruise easily, so be gentle when you handle me
There's a mark you leave, like a love heart carved on a tree
I bruise easily, you can scratch the surface without moving me
Underneath
I bruise easily, I bruise easily

Daily dose

I need my daily dose of love. Where are you?

Aici, acolo...

     Sunt zile în care aş vrea să iau totul de la capăt, într-un alt loc, departe de aici. Şi sunt zile în care îmi amintesc că, indiferent unde aş pleca, oamenii sunt tot oameni (cu bune şi rele), că eu sunt acceeaşi (cu mici schimbări) şi că zilele vor fi întotdeauna şi bune şi rele... Aşadar, trebuie să fac tot ce pot indiferent unde sunt... Aici, acolo...

     Admir oamenii care au puterea de a nu se plânge. Care au puterea de a trece peste situaţiile grele, fără a simţi nevoia de a se plânge constant, fără să facă nimic. Trec prin situaţii limită, prin suferinţe care lasă urme adânci, prin zile gri şi negre şi, cu toate astea, reuşesc să vadă părţile bune ale vieţii, care te ridică de jos pe tine, cel care ai mult mai puţine rele în viaţa ta. De ce nu învăţăm de la aceşti oameni? Suntem atât de ocupaţi, încât nici nu îi mai observăm şi luăm totul pe tavă, ca şi cum ni se cuvine...

Today, my love...

De aici.

     Ziua asta se trăieşte offline. Zău. Nu sunt o admiratoare a acestei zile, însă, dacă tot vă bucuraţi de ea, să fie real, să fie autentic, atât cât e posibil la o sărbătoare împrumutată.

I've got the blues

     Când te simt aproape, fluturii dansează în lumea mea... Se lasă pe genele mele şi mă adorm. Şi, în vis, tu eşti mereu lângă mine. Fără lacrimi, durere sau griji. Doar tu, doar eu, doar noi.

Jucarii pentru viitor

Nu (mai) aştepta!

     Amân lucruri constant. Nu fac asta astăzi pentru că nu am timp, mă grăbesc, nu e momentul potrivit. Nu! Trebuie să schimb asta, trebuie să iau atitudine acum! Nu va trăi nimeni viaţa asta pentru mine, nici nu va încerca să o schimbe pentru că nu ştie ce vreau. Doar EU pot să o fac. Acum, aici, acesta este momentul cel mai potrivit! Renunţă să mai laşi timpul să se scurgă pe lângă tine. Nu va mai veni niciodată clipa asta. Şi nu pot sta nemişcată o veşnicie. Nu ne aşteaptă nimeni şi nimic. Oportunitatea nu cunoaşte noţiunea "nu acum".

     Poate că nu pot schimba totul dintr-o dată, dar aşteptarea va lua sfârşit.

Uff.

     Nu contează ce vreau să fac acum. Trebuie să aştept şi să rezist acestei aşteptării cu o voinţă de fier. Este cel mai greu lucru pentru care trebuie să mă motivez....

     De unde găsiţi atâta răbdare pentru a aştepta constant? De unde atâta îngăduinţă faţă de noi, de voi, de ei? Câtă aşteptare va mai urma?

În loc de cuvinte...

Între timp

    Trece timpul peste noi şi noi uităm... Mi-e dor să fim iarăşi noi, fără să ne mai prefacem.

It's not happening here, but it is happening now!

Aici.

Părere de rău

     Nu pot să scriu despre fericire... Nu ştiu de ce. Trăiesc momente de fericire, dar nu pot să le redau în cuvinte. Nu sunt pesimistă din fire... Mă bucur ca orice om. Mă uit la tine când îmi zâmbeşti, zâmbetul acela de copil şi simt fiori de dragoste şi fericire, dar nu pot să descriu astfel încât, atunci când voi citi peste ani, să rămână aceeaşi stare.

O nouă zi, un nou an...

     Fie că ne spunem că de luni ne vom schimba sau de la 1 ale lunii viitoare sau cel mai bine la început de an, schimbarea va veni din noi şi depinde numai de noi. Indiferent cât de sceptică sunt la faptul că un an nou reprezintă şi un nou început pentru fiecare dintre noi sau, mai bine zis, un nou început acolo unde contează, aş vrea ca anul acesta să reprezinte începutul unei alte vieţi pentru mine. Din toate punctele de vedere. Vreau un job mai bun, prieteni buni, o viaţă socială mai activă, mai multa inspiraţie pentru scris, mai mult timp pentru citit...

     Aşadar îmi doresc şi vă doresc un an în care să avem putere de muncă, răbdare cu oamenii din jurul nostru şi cât mai multe împliniri!