Închid ochii şi nu mai spun nimic. Îţi simt mâna aproape de a mea.
"Nu fugi..."
E noapte şi am lăsat tot ce s-a întâmplat la lumina zilei în spate... Nu fug. Nici măcar nu încerc să păşesc înainte, ci doar să rămân, să mă delectez cu apropierea ta atât cât este reală. Nu ştiu cum faci de fiecare dată, ca atunci când eşti lângă mine, să anulezi doar prin prezenţă toate durerile provocate tot de tine... Nici nu trebuie să rosteşti cuvinte, atingerea ta e suficientă. Sunt incapabilă să fug sau să mă mişc. Sunt ţintuită locului de bataia inimii mele.
Nu cred că e iubire. E doar imaginea pe care ţi-am creat-o de-a lungul atâtor ani... Nu eşti tu, este doar idealul creat de mine. Am proiectat asupra ta nevoia mea de iubire. Te-am visat de atâtea ori, încât nu ştiu dacă vorbele din amintirile mele sunt ale tale sau doar mi le-am imaginat. Zbuciumul ăsta din mine nu mă lasă să înţeleg ce e real...
Îţi simt căldura buzelor pe obrajii mei... cei pe care, nu cu mult timp în urmă, curgeau lacrimile şuvoaie. Nu vreau să îmi spui nimic. Nici măcar cuvintele de împăcare nu sunt reale. Le-am lăsat în urmă. Ştiu că nimic din ce e acum nu e real şi totuşi mă las pradă din nou cuvintelor tale. Raţiunea îmi spune că tot ce spui este lipsit de adevăr, dar imaginea ta cu ochii mari şi limpezi şi buzele care rostesc "te vreau lângă mine din nou" mă fac să revin de fiecare dată... Singura dată când pot spune nu este atunci când nu eşti aici. Dar până atunci, rămâi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu