Azi e o zi în care nu îmi doresc să stau aici, lipită de un birou, cu telefonul ăsta care zbârnâie din două în două minute... Azi vreau să stau turceşte în pat, cu tastatura pe genunchi şi să scriu, să scriu fără oprire, fără să mă gândesc la ceea ce transmit sau la ce va rămâne scris, doar să scriu ceea ce simt, să-mi descarc sufletul aici din taste...
Deşi peste tot încep să se vadă brazi şi Moşi Crăciuni în costume verzi, roşii, albastre... toate nu fac decât să-mi accentueze o stare de apăsare. Nu contează că, de data asta, am mai mult sau mai puţin decât în ceilalţi ani, de câte motive de supărare sau bucurie am, dacă sunt toţi cei dragi lângă mine sau nu, dacă vom pleca undeva, departe de tot ce ne este element de rutină sau dacă vom rămâne să sărbătorim româneşte, rămân în mine toate încercările de a evolua, de a îmbunătăţi viaţa profesională sau personală, toate eşecurile de peste an... Până când pot să fiu optimistă sau să încerc să trăiesc cu un zâmbet pe buze, când îmi aduc aminte că anul trecut în aceeaşi perioadă am zis "la anul îmi promit că va fi mai bine"? De ce am uitat asta în tot anul care se apropie de final?
Dar uite că mai am cate-un gând bun şi nu mă las de tot acaparată de un sentiment negativ: am făcut primul pas pentru ca la anul să fie mai bine. Chiar dacă e făcut pe final de an... Şi, de data asta, nu o să mă las până nu o să îi parcurg pe toţi, unul câte unul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu