Cuvinte...

     Suntem cuvinte... Cuvinte pe care le-am auzit şi care ne-au marcat, cuvinte pe care vrem să le auzim, cuvinte după care tânjim, cuvinte pe care le evităm... Toate ne caracterizează. Ne-au modelat într-un fel. Ne-au schimbat. Ne-au făcut ceea ce suntem astăzi şi ceea ce vom deveni. Cuvintele şoptite, cuvintele aruncate în grabă, la nervi, cuvinte de dragoste, cuvinte fără înţeles... Şi atunci când cuvintele nu mai există, este sfârşitul.

     Mi-e dor de cuvintele tale. Mi-e dor sa existe cuvinte de împăcare.

Rămâi cu bine...

     "Ah! Ce iubire cumplită şi chinuitoare pentru acela care cere necontenit caritatea unei vorbe calde, ori a unei dezmierdări, pe are n-o primeşte niciodata! Inima mi-e goală ca şi stomacul unui cerşetor care a alergat multă vreme, cu mâna întinsă, după dumneata. I-ai aruncat lucruri frumoase, dar nu i-ai dat pâine.

     Pâine îmi trebuia. Dragoste. Plec oropsit şi sărac, lipsit de dragostea dumitale, ale cărei câteva fărâme m-ar fi salvat. Nu mai am nimic pe lume, nimic alta decât un gând crud înlănţuit de mine şi pe care trebuie să îl ucid!... Aceasta voi încerca să o fac!...

     Rămâi cu bine!... Iarta-mă, mulţumesc, iarta-mă!

     Şi în seara aceasta, te iubesc încă din tot sufletul! Rămâi cu bine!"