Fall again

It is the time to fall in love again... The perfect time.

Just a thought...

     Fug de dureri şi lacrimi şi totuşi, tot ce îmi vine în minte acum eşti tu. Nu ştiu de unde, amintirea ta mi-a pătruns din nou în suflet. Din ce colţişor uitat ai apărut? Am fugit de tine şi încă fug... Nu vreau un trecut revenit în prezent. Durerea scrijelită în sufletul meu a fost destulă. Dar, nu ştiu cum, atunci când fug de realitate, mă regăsesc în clipe demult uitate, care apar aşa într-o secundă, ca un film derulat pe repede înainte. 

     Serile au devenit doar o apăsare. Când am uitat să trăiesc şi să zâmbesc? Când m-am lăsa prinsă de trecut şi de dorinţa de a nu trăi clipă cu clipă...? Când am uitat de iubire? Când am uitat că eu mă hrănesc cu iubire?

     Revin  cu ochii larg deschişi...

     Nu spun nimic, de fapt. Când simt nevoia să fug, voi fugi din nou. E timpul să mă joc din nou cu timpul şi să alerg spre zile noi, pline de noi.

Cold wintertime love.

     La munte, fără semnal la telefon... Linişte peste tot, o linişte calmă şi relaxantă. Este zăpadă multă, e neatinsă, e alb imaculat şi simţi că totul poate fi luat de la început, fără grabă şi fără temeri.

   Din nou, în doi. O cameră de pensiune, cu o privelişte ce îmi taie răsuflarea. E cald în cameră şi uşa terasei deschisă... O ceaşcă de cacao cu lapte îmi îndepărtează somnul şi ies pe terasă doar în tricoul lung, larg... Frigul îmi face bine, îndepărtează moleşeala din mine. De frig, renunţ la a mai privi frumuseţea de afară şi mă întorc lângă tine. Toată lumea noastră reală este departe şi nu contează decât momentul de acum. Piciorul meu rece se atinge uşor de pielea ta caldă şi îmi dă fiori. Liniştea asta amplifică sentimentele noastre, la infinit.

     Închid ochii şi îţi simt braţele in jurul meu. E atât de multă siguranţă aici, ca un refugiu de dragoste, pentru dragoste. Nici nu te poţi gândi la ce va fi mai târziu... este o clipă atât de intens trăită, încât mai târziu nu contează.

     Trăiesc printre clipe grăbite şi fur momente de ici colo...

A new beginning.

     E linişte. Timpul nu m-a schimbat deloc, nici măcar veselia clipelor împreună cu tine. Nu mai cred în visele de demult, care au lăsat asupra mea urme uşoare ale unor cicatrici vindecate. Nu se mai văd, dar ele sunt acolo... Doar eu le pot simţi. Le simt în gândurile mele, atunci când nu mai am puterea de a-ţi zâmbi. Acum, zâmbesc pentru mine, sincer, fără urmă de îndoială. Zâmbetul a revenit. Fără să mai fi tu pe primul loc, e mult mai simplu.

     Îmi aştern sentimentele pe o foaie îngălbenită de timp, în compania nelipsitei ceşti de cafea. Voi arde apoi foaia. Ca şi cum nu ar fi existat niciodată ceea ce scriu şi ceea ce simt. Nu vreau să mai ştii. Renunţ la gândul că vreodată vei realiza şi te vei întoarce în timp.

     Pun punct şi o iau de la capăt. Un alt tu şi o altă eu. O altă poveste, cu reguli noi.

What if?

     Nu am ştiut niciodată ce simţi cu adevărat. Nu ştiu nici acum dacă am rămas în amintirea ta, deşi a trecut destul de mult timp. Destul încât să te pot vedea fără să tresar şi fără să mă aştepte o noapte fără somn. Nu te grăbi să-mi spui că nu pot conştientiza ce simt ceilalţi... Sentimentele sunt atât de puternice câteodată, încât chiar dacă nu vrei şi tot conştientizezi ce simte cel de lângă tine. Cu tine... cu tine a fost întotdeauna altfel. Şi pot spune asta acum, când speranţa că vom avea vreodată şansa noastră a pierit demult...

     Am avut momente când tensiunea dintre noi era atât de vie, încât te simţeam tremurând lângă mine căutându-mi pielea caldă şi atingerile tandre... căutând încă o noapte de evadare, încă o clipă de uitare şi încă una. Şi apoi momentele de gelozie sau clipele când nu vroiai să striveşti ce am trăit, când nici măcar ochii tăi nu mai puteau ascunde ce simţi... Atât de multe clipe trăite la maximă intensitate, atât de multe planuri cu noi departe de lume, atât de puţine lucruri de care am fi avut nevoie... Poate că au fost iluzii, dar au fost iluzii atât de reale... şi atât de trăite în doi. Oare au fost trăite numai de o singură parte? E posibil să creezi o lume de unul singur?

     Undeva, ţi-ai păstrat misterul, dar ai lăsat tot timpul o portiţă pe care să poţi fugi de prezent. Şi aşa iubirea noastră s-a stins şi a rămas doar cenuşă acolo unde cândva, respiram împreună. Mă întreb: dacă ne-am revedea, am retrăi tot? Am avea curajul de a iubi din nou şi de a crea din nou iluzii?

Feeling trapped.

     Alergând în lumea asta veche, tot ce mi-am dorit a fost o lume nouă. Un alt început. Am luptat pentru asta. Am vrut să îmi demonstrez mie că pot. Am vrut să mă rup de un trecut care m-a rănit, m-a făcut de gheaţă... Am avut clipe de nemişcare, clipe în care numai amintirile şi o speranţă absurdă trăiau în mine. Am trăit dimineţi reci, cu tine lângă mine şi dimineţi mai reci fără nimeni să mă simtă.

     Am trecut peste sentimente care credeam că sunt cimentate în mine pentru totdeauna. Şi au plecat cu ele, luând durerea şi lăsând în mine doar experienţa clipelor trăite. Şi totuşi nu pot întrezări un început nou. O nouă etapă. Te-am lăsat în urmă, dar nu pot trăi în prezent şi nici visa în viitor. Sunt blocată între trecutul nostru şi dorinţele viitorului meu. Sunt prizoniera multelor planuri visate în nopţi albe.

    It's too low to get under, to high to get over... I'm stuck in the middle.

The present forgets the past

     Nu vreau să intrăm într-o luptă încrâncenată, cu replici acide ori de câte ori ne vedem. Nu vreau să aruncăm răutăţi peste trecutul nostru, chiar dacă el ne-a adus şi durere. Nu mâzgăli trecutul nostru comun cu impresia că aşa vei merge mai departe. A fost doar o etapă, peste care vei trece de o mie de ori şi care poate nu ţi-a adus nimic, nu te-a învăţat nimic, nu te-a schimbat cu nimic.O vei lăsa într-un sertar prăfuit alături de alte rămăşite de amintiri pe care nu le vei scoate nici la o cană de vin fiert cu prietenii. Nu se merită a fi discutate sau amintite. 

     Dar nu ştirbi emoţia celor care şi-au găsit răsuflarea din nou în ele. Amintiri pe care tu vrei să le uiţi acum au fost trăite de amândoi. Şi acum sunt doar puncte de vedere diferite.

     Te lupţi pentru un prezent banal şi renegi trecutul.

Childish thinking is not useful.

     Naivitatea se desprinde greu din sufletul meu. Naivitatea oferă iluzia că oamenii pe care îi tratezi cu zâmbete, îţi vor oferi la rândul lor zâmbete. Că atunci când se va ivi ocazia, îţi vor returna acelaşi zâmbet şi acelaşi tratament pe care l-ai oferit la rândul tău. Dulce iluzie ce este alungată în fiecare zi.

     Cu gânduri alergând năvală şi cu inima zgâriată, la o cafenea într-un oraş pe care îl ştii prea bine, realizezi că naivitatea trebuie să plece. A fost de real ajutor până acum, dar orice legătură cu acestă periculoasă naivitate e timpul să fie tăiată.

     After all, it is true what they are saying: I was not born like this, people like you made me this way. Rătăcită printre oameni, nu am mai scris, încercând să desprind naivitatea de mine. E nevoie de un alt început.

Alive and well.

     Din trecut, am păstrat doar câteva amintiri cu mine... Doar vocea ta caldă, atunci când vroiai să revii, privirea de la final. Puţinele clipe în care am fost doi.

     Am plecat departe, am sters numere de telefon, am încercat să uit. Am tăiat legături cu cei care încercau să-mi aline durerea mută. O vedeau în ochii mei plânşi, în tristeţea privirii unei copile care încerca să se ridice. A fost un timp în care spectacolul jucat pentru ei era deprimant şi pentru mine. Şi atunci, am plecat. Am lăsat totul şi am plecat într-o singurătate liniştitoare. Am lăsat durerea să crească până la paroxism. Am derulat povestea noastră de mii de ori, croindu-mi un drum spre lumină din cuvintele tale de adio. Te-am văzut prin fumul de ţigară în nepăsarea obişnuită şi n-am mai încercat să mă ascund de realitate.

      M-am regăsit într-o ceaşcă de cafea fierbinte şi tare, care îmi spunea că nimic din ce a fost nu contează. O dimineaţă leneşă în care corpul meu nu a mai tânjit după atingerea ta şi cafeaua tare, baută în singurătate, a fost cea care mi-a readus zâmbetul. Sunt tot eu, nu mi-ai furat vise, nu mi-ai ciuntit sufletul. E tot întreg, doar câteva crăpături pe la colţuri... Acum aproape că nu se mai văd. 

     Mi-ai luat doar naivitatea cu care credeam în tine.

     Şi acum? Acum... eliberarea din ghearele durerii mi-a adus libertate.

For now, just words...

     Mă uit peste mări şi ţări, mă uit la tot ce mă înconjoară, mă uit la tine, privesc în urmă... Stau faţă în faţă cu un adevăr greu de acceptat. A fost o iluzie, transformată în realitate de sentimente. Am acoperit poate un cuvânt de-al tău cu zece de-ale mele, iar fiorii, provocaţi de cuvintele tale banale (sau de banalitatea din ele?) au fost de mii de ori mai mulţi... Le-am uitat numărul. Nici nu mai vreau să îi ştiu.

     Nu ştiu cum de eu, care privesc lumea în ochi şi nu mă tem de realitate, am găsit puterea să mă acopăr în iluzii... până la durere. Acum încerc să învăţ cu paşi mici cum să zbor din nou.

     Dacă m-aş fi oprit o clipă, dacă aş fi avut curajul să citesc în cuvintele tale doar ceea ce erau, nu aş fi învăţat poate dezamăgirea deziluziei. Sau poate că ar fi avut alţii grijă să mă înveţe. Nu pot să citesc într-un trecut apropiat şi nici să îmi imaginez scenarii de cum ar fi fost dacă... Sunt acum, aici şi trebuie să privesc către mine.