Nu am ştiut niciodată ce simţi cu adevărat. Nu ştiu nici acum dacă am rămas în amintirea ta, deşi a trecut destul de mult timp. Destul încât să te pot vedea fără să tresar şi fără să mă aştepte o noapte fără somn. Nu te grăbi să-mi spui că nu pot conştientiza ce simt ceilalţi... Sentimentele sunt atât de puternice câteodată, încât chiar dacă nu vrei şi tot conştientizezi ce simte cel de lângă tine. Cu tine... cu tine a fost întotdeauna altfel. Şi pot spune asta acum, când speranţa că vom avea vreodată şansa noastră a pierit demult...
Am avut momente când tensiunea dintre noi era atât de vie, încât te simţeam tremurând lângă mine căutându-mi pielea caldă şi atingerile tandre... căutând încă o noapte de evadare, încă o clipă de uitare şi încă una. Şi apoi momentele de gelozie sau clipele când nu vroiai să striveşti ce am trăit, când nici măcar ochii tăi nu mai puteau ascunde ce simţi... Atât de multe clipe trăite la maximă intensitate, atât de multe planuri cu noi departe de lume, atât de puţine lucruri de care am fi avut nevoie... Poate că au fost iluzii, dar au fost iluzii atât de reale... şi atât de trăite în doi. Oare au fost trăite numai de o singură parte? E posibil să creezi o lume de unul singur?
Undeva, ţi-ai păstrat misterul, dar ai lăsat tot timpul o portiţă pe care să poţi fugi de prezent. Şi aşa iubirea noastră s-a stins şi a rămas doar cenuşă acolo unde cândva, respiram împreună. Mă întreb: dacă ne-am revedea, am retrăi tot? Am avea curajul de a iubi din nou şi de a crea din nou iluzii?
