Din trecut, am păstrat doar câteva amintiri cu mine... Doar vocea ta caldă, atunci când vroiai să revii, privirea de la final. Puţinele clipe în care am fost doi.
Am plecat departe, am sters numere de telefon, am încercat să uit. Am tăiat legături cu cei care încercau să-mi aline durerea mută. O vedeau în ochii mei plânşi, în tristeţea privirii unei copile care încerca să se ridice. A fost un timp în care spectacolul jucat pentru ei era deprimant şi pentru mine. Şi atunci, am plecat. Am lăsat totul şi am plecat într-o singurătate liniştitoare. Am lăsat durerea să crească până la paroxism. Am derulat povestea noastră de mii de ori, croindu-mi un drum spre lumină din cuvintele tale de adio. Te-am văzut prin fumul de ţigară în nepăsarea obişnuită şi n-am mai încercat să mă ascund de realitate.
M-am regăsit într-o ceaşcă de cafea fierbinte şi tare, care îmi spunea că nimic din ce a fost nu contează. O dimineaţă leneşă în care corpul meu nu a mai tânjit după atingerea ta şi cafeaua tare, baută în singurătate, a fost cea care mi-a readus zâmbetul. Sunt tot eu, nu mi-ai furat vise, nu mi-ai ciuntit sufletul. E tot întreg, doar câteva crăpături pe la colţuri... Acum aproape că nu se mai văd.
Mi-ai luat doar naivitatea cu care credeam în tine.
Şi acum? Acum... eliberarea din ghearele durerii mi-a adus libertate.
